Cu siguranta anul 2019 va ramane in istoria personala cu o noua revelatie din care am avut foarte multe de invatat: sportul ma ajuta sa ma simt mai bine dar mai mult de atat, faptul ca prin sport pot sa fac bine si celor din jur.
Aventura de la Cologne a inceput in luna iunie la Pride Cluj, unde l-am cunoscut pe Andreas Wolter, viceprimarul orasului, care a venit la Cluj sa tina un discurs. Asa am aflat ca orasele noastre sunt infratite inca din 1976 si ca ei organizeaza un frumos maraton in toamna, la inceputul lui octobrie. Decizia de a participa a fost super usoara, deoarece am primit invitatia de a face parte din delegatia Clujului, care urma sa participe pentru prima data la acest maraton.
Anul asta a fost ultimul in care am putut sa particip la Maratonul de la Berlin din pozitia de “fast runner” in functie de timpul alergat la Riga cu doi ani in urma si am zis ca merita sa ii mai dau o sansa in speranta ca as prinde o zi buna de alergat. Daca tineti minte, anul trecut la Berlin a plouat, a fost frig si nu am prea avut o experienta extraordinara. Nici nu am avut record mondial cum spera toata lumea. 🙂
A trecut mai bine de o luna de la singura cursa pe distanta Ironman de anul asta pe care am facut-o si am zis ca nu trebuie sa las timpul sa treaca fara sa vorbesc putin despre aceasta experienta. A fost a 6-a competitie pe distanta asta, dar cea de la care am avut de invatat poate cel mai mult pana acum.
Din pura curiozitate am ajuns sa vad rapoartele din prima jumatate a lui 2018, incercand sa-i arat unui prieten cum se pot verifica activitatile din Connect. Si am avut o mica surpriza. Eu acuma am zis de ceva vreme ca mai franez din ritmul si intensitatea antrenamentelor si imi las timp si pentru alte activitati zilnice, insa nu ma asteptam la chiar atat de putini kilometri… Planul era ca in timpul concursului, ca e el de alergare, ciclism sau triatlon, sa am o experienta cat mai placuta si sa termin intr-un timp cat mai rezonabil. 🙂
Ei bine, cand ma gandesc la timpul acesta imi aduc aminte de primele alergari, cand daca treceam de 7min/km si 2km alergati era un lucru mare. Si ulterior de progresul treptat la maraton: 4h:30, 3h:55, 3h:23, 3h:13. De fiecare data credeam ca am coborat la limita inferioara si ca nu se mai poate cu mult mai jos. Ca o paranteza, in lunga pauza de scriitor semidoct 😀 puteam sa mai scriu despre vreo 2-3-4 curse – inclusiv despre una dupa care prietenii m-ar fi vizitat undeva intre Col du Galibier* si Col du Lautaret ca sa-mi aduca flori :D, cateva Ironmanuri (bine, doar distanta) si niste maratoane – am preferat sa fiu haterit personal si nu pe fb ;-). Sa revenim in schimb la subiect…;-)
Au trecut exact doi ani de la ultimul meu ironman, timp in care am reusit sa alerg un maraton in 2h 39m, m-am accidentat in urma experientei Rio, a urmat recuperarea (repaus total aproape un an) si m-am motivat destul de greu sa-mi revin in forma, incepand din aceasta primavara.
A trecut ceva de la ultima mea postare, adica imediat s-ar fi implinit aproape un an. N-a fost sa fie. Ca o explicatie a absentei mele, pot spune ca in viata mea de sportiv s-au intamplat atat de multe in toata perioada asta si ca despre unele dintre etapele prin care am trecut nu prea m-am simtit confortabil sa vorbesc sau sa dau explicatii. Totusi, stiu ca povestea asta merita impartasita, pentru ca a fost chiar o aventura care nu se intampla in fiecare zi. 🙂
Citeste in continuare
